Uterul femelelor negestante, în condiţii fiziologice normale, elaborează substanţe luteolitice – prostaglandine, PG, care provoacă regresia corpului galben. În cazul afecţiunilor uterine (endometrite) elaborarea PH-lor se reduce, corpul galben nu involuează şi, astfel, survine anafrodizia şi sterilitatea femelelor.
Anatomia şi topografia aparatului genital mascul
Aparatul genital mascul îndeplineşte rolul de a genera gameţi masculini (sparmatozoizi) şi a elabora hormoni androgeni, iar prin organul copulator – de a depune materialul seminal în căile genitale femele. El este alcătuit din:
- gonada masculă (testiculul);
- conductele (căile) spermatice, compuse din epididim, cananul deferent, canalul ejaculator şi uretră;
- glandele anexe ale aparatului genital: veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale;
- organul copulator – penisul.
Testiculele (testis, orchis, digymis) sunt organe pereche, evaginate din cavitatea abdominală şi sunt suspendate de cordonul testicular, situându-se în bursele testiculare. Coborârea testiculului prin traiectul inghinal în scrot se face în termeni diferiţi:
- la 10-11 luni de gestaţie la fătul cabalin;
- la 3,5-4 luni la fătul taurin;
- la 2-2,5 luni la ovine;
- la 3 luni la porcine;
- la 7-21 zile după fătare la câine.
Bursele testiculare sunt dispuse, la mamiferele domestice, în regiunea inghinală (la taur, berbec, ţap, armăsar) sau subanală (la vier, câine, iepure) şi rezultă din suprapunerea a cinci învelitori: scrotul, dartosul, celuloasa, cremasterul şi fibro-seroasa. Aceste formaţiuni pot fi sistematizate, ţinând seama de originea şi raporturile dintre ele, în trei tunici distincte: externă, mijlocie şi internă.
Tunica externă este formată din două învelişuri strâns unite ce provin din pielea şi ţesutul hipodermic din această zonă, scrotul şi dartosul.
Scrotul este constituit din piele fină mai mult sau mai puţin pigmentată şi acoperită cu păr, în funcţie de specie sau rasă. Scrotumul este bogat în glande sebacee şi sudoripare şi constituie o singură pungă pentru ambele testicule. Pe linia mediană se remarcă un rafeu, care corespunde aderenţei septumului interdartoic şi care împarte punga scrotală în două jumătăţi ovoide.
Prin faţa sa internă scrotul este în contact cu dartosul.
Dartosul continuă tunica abdominală în regiunea testiculară, emite septumul dartoic, care separă cavitatea dartoică în două părţi; la suprafaţa scrotală septumul dartoic corespunde rafeului median. Din punct de vedere structural, dartosul este constituit din ţesut conjunctiv în care se găsesc numeroase fibre musculare netede şi fibre elastice, a căror contracţie determină reducerea în volum a burselor scrotale, contribuind astfel la reglarea termică atât de necesară spermiogenezei.
Tunica medie (fascia lamelată Cowper) este formată din ţesut conjunctiv orientat şi prezintă continuarea la acest nivel a fasciei muşchiului oblic extern şi fasciei profunde, continuându-se posterior cu fascia perineală profundă. Este un ţesut de legătură între tunica dartoică şi teaca vaginală. Pe suprafaţa sa internă se găseşte muşchiul cremaster care se descinde din muşchiul oblic intern al abdomenului şi este format din fibre striate. Este un muşchi puternic, constituind o învelitoare incompletă pe faţa postero-laterală a tunicii vaginale. Contractarea acestui muşchi determină ridicarea bruscă a testiculului şi tecii vaginale în traiectul inghinal.
Tunica internă este constituită din teaca vaginală comună sau fibro seroasă. Derivă din fascia transversă şi peritoneul parietal şi are o structură dublă: fibroasa sau teaca spermatică internă, care provine din evaginarea fasciei transversale a abdomenului; seroasa, care provine din peritoneul parietal şi căptuşeşte faţa internă a fibroasei.
Seroasa se răsfrânge cranial şi îmbracă testiculul, cordonul vascular şi canalul deferent constituind foiţa viscerală şi mezoul vaginal.
Între tunica fibroasă şi cea seroasă se găseşte muşchiul cremaster intern, format din fibre netede.
Tunica vaginală comună constituie o pungă piriformă prezentând un corp, un gât şi un orificiu.
Corpul tunicii vaginale este o cavitate largă numită cavitatea vaginală (cavium vaginale) în care se găseşte testiculul, epididimul şi porţiunea vaginală a canalului deferent. Gâtul tunicii vaginale reprezintă un conduct alungit, care prin inelul vaginal şi canalul inghinal comunică cu cavitatea peritoneală. În gâtul tunicii vaginale (canalul vaginal) se găseşte cordonul vasculo-nervos, canalul deferent şi vase limfatice (cordonul testicular).
Tunica vaginală comună trece pe testicul şi concreşte cu el, constituind tunica vaginală proprie (tunica vaginalis propria), care, la rândul său, este concrescută cu albugineea (tunica albuginea testis), o membrană fibroasă ce acoperă testiculul.
Testiculele diferitor specii de animale se deosebesc ca formă, volum şi greutate. La taur, berbec şi ţap ele sunt elipsoidale; la armăsar – ovoide; vier şi câine au o formă ovală. Testiculul taurului este voluminos având o greutate de 250-350g şi lungimea de 12-14cm; testiculul berbecului şi ţapului – respectiv 200-300g şi 10-12cm; testiculul armăsarului – 200-250g şi 10-12cm; testiculul vierului – 400-500g şi 11-12cm.
Albugineea trimite spre interiorul testiculului septuri de ţesut conjunctiv, care împart testiculul în lobuli. Septurile, prin convergenţă, în zona centrală a gonadei şi spre marginea epididimară a testiculului, dau naştere mediastinului testicular (mediastinum testi) sau corpului Highmore. Fiecare testicul conţine 300-400 lobuli cu parenchim. Pe secţiune parenchimul testicular la taur apare de culoare galbenă sau galben-roză; la berbec şi ţap – alburie; la armăsar – cafeniu-deschisă; la vier – cafeniu-surie şi la câine – cafenie.
Unitatea morfo-funcţională a testiculului este reprezentată de tubul seminifer. Fiecare lobul testicular conţine 3-4 tubi seminifer, cu un calibru de 200-300 microni şi o lungime de 0,5-1,75m, ceea ce asigură o suprafaţă mare de producţie spermatică.
Fiecare tub seminifer prezintă un cap distal orb (spre albuginee); la extremitatea mediastinală se uneşte cu ceilalţi 2-3 tubi seminiferi care se găsesc într-un lobul testicular, dând naştere la tubii drepţi. După ce descriu un traseu scurt (0,5mm), tubii drepţi pătrund în corpul Highmore formând, după anastomoză, reţeaua lui Haller sau rete testis, care se orientează spre polul de ataşare a capului epididimului la testicul.
Reţeaua canaliculară din rete testis se simplifică la 12-23 canale, numite conurile eferente (ductus efferens), care prin confluare dau naştere porţiunii iniţiale a epididimului. Lungimea totală a tuturor canalelor seminifere atinge 6000m.
În ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi sunt localizate celulele interstiţiale, dispuse în grămezi în jurul vaselor sanguine, care formează glanda diastematică a lui Leydig, glandă endocrină de tip difuz, cu funcţie de a elabora androgeni.
Histologic tubii seminiferi prezintă:
· membrana bazală, fină, elastică, întărită la exterior de fibre conjunctive, unite prin fibre oblice, printre care se găesc fibre musculare netede care, prin contracţia lor, contribuie la eliminarea spermiilor;
· epiteliul seminal, format din celulele germinale şi celulele Sertoli.
În perioada genitală celulele Sertoli au o formă primatică, dispuse într-un singur rând pe membrana bazală, cu vârful spre lumenul tubului seminifer. La polul apical, celulele Sertoli prezintă numeroase înfundături, adânci şi neregulate, în care sunt aşezate celulele liniei seminale. Celulele Sertoli au un rol de nutriţie a celulelor seminale, constituie un suport, îndeplinesc o funcţie fagocitară a resturilor celulare şi secretă estrogeni.
Celulele seminale se găsesc în celulele Sertoli, cele mai puţin evoluate (spermiogoniile) către baza epiteliului şi cele mai evoluate spre lumenul tubului seminifer.
Linia seminală din celulele Sertoli este reprezentată de spermiogonii, spermiocite primare şi secundare, spermide şi spermi.
Canalul epididimar. Toate conurile eferente se unesc într-un canal flexuos, lung, care conturează baza structurală a epididimului.
Epididimul (epididymis) este un organ alungit, prezintă trei formaţiuni: capul, corpul şi coada.
La taur, berbec şi ţap epididimul prezintă un cap foarte dezvoltat şi turtit, care acoperă extremitatea superioară a testiculului. Corpul epididimului aderă mult la marginea posterioară a testiculului. Coada epididimului, aderentă la extremitatea inferioară a gonadei, formează un apendice rotunjit şi se detaşează de testicul. Această formă a cozii epididimului, la rumegătoare, permite rezecţia în scopul creării masculilor genitostimulatori.
La armăsar, vier şi câine epididimul acoperă marginea dorso-laterală a testiculului. Coada epididimului la aceste specii (vier şi câine) este dispusă la polul postero-superior al gonadei.
Capul epididimului este reprezentat de conurile eferente care se unesc într-un canal flexuos – canalul epididimar (ductus epididymis).
Canalul epididimar, foarte flexuos, constituie baza structurală a corpului epididimar şi este lung de 7-8m la berbec, 40-50m la taur, 70-80m la armăsar şi 64m la vier. Pe măsură ce se apropie de coada epididimului, flexiunile sunt mai puţine, iar lumenul devine mai larg, astfel încât canalul epididimar devine un adevărat depizit pentru spermi, 76% din aceştia găsindu-se în coada epididimului.
Canalul epididimar, în afara funcţiei de transport şi depozitare, asigură maturarea. Procesul de maturare are loc în medie 7-9zile.
Canalul epididimar este format dintr-un epiteliu pseudostratificat ciliat ce se găseşte pe o membrană bazală sub care se observă o lamă subţire de ţesut conjunctiv. Musculoasa este reprezentată de un strat muscular neted circular, care devine mai gros spre coada epididimului. Celulele epiteliului epididimar au un rol secretor.
La nivelul cozii epididimului canalul epididimar se lărgeşte şi, fără o delimitare precisă, trece în canalul deferent, care intră în compoziţia cordonului testicular.
Cordonul testicular (funiculus spermaticus), este organul de suspendare al gonadei mascule şi este format din artera şi vena testiculară, filete nervoase, cremasterul şi canalul deferent. Este acoperit în totalitate de peritoneul visceral. Lungimea cordonului testicular variază în raport cu specia animalelor şi poziţia testiculelor. Astfel, la rumegătoare, funiculul testicular este relativ lung, iar la cabaline – scurt. Vierul, câinele şi iepurele au un cordon testicular lung.
Canalul deferent (ductus deferens) este un conduct lung, aproape rectiliniu, care ia naştere la nivelul cozii epididimului din canalul epididimar, fără o delimitare precisă, trece pe la nivelul marginii epididimare a testiculului, participă la formarea cordonului testicular şi pătrunde în cavitatea abdominală prin inelul inghinal superior, orientându-se spre gâtul vezicii urinare şi deschizându-se în uretră.
Canalul deferent are trei porţiuni: funiculară, abdominală şi pelviană. În zona dorsală a vezicii urinare, la taur, berbec, ţap şi armăsar canalul deferent formează o dilataţie alungită (ampula ductus deferentis) cu o lungime de 12-15cm şi diametrul de 4-8mm. La taur uşor se palpează prin exploraţie transrectală. Această formaţiune lipseşte la vier şi este redusă ca volum la câine. La taur, berbec şi ţap ampulele deferenţiale servesc ca rezervor pentru acumularea spermiilor în perioada excitaţiei sexuale şi, prin masajul lor, se poate provoca ejacularea. Histologic canalul deferent prezintă o mucoasă căptuşită cu celule de tip glandular (la vier lipsesc), un strat muscular şi o seroasă. Celulele glandulare elimină un secret care se înlătură la spermi în timpul ejaculării.
Canalul ejaculator. Este porţiunea terminală a căilor genitale propriu-zise şi rezultă din unirea extremităţii caudale a canalului scurt de câţiva milimetri şi lipseşte la speciile care nu au glande seminale (carnivore, rozătoare). Fiecare canal ejaculator se deschide la nivelul unui pliu longitudinal al mucoasei uretrale.
Uretra este un conduct comun al aparatului genital şi celui urinar; uretra la mascul are două porţiuni: uretra intrapelvină şi uretra extrapelvină.
Porţiunea intrapelvină este delimitată anterior de gâtul vezicii urinare şi, posterior, de arcada ischiatică. Se găseşte pe planşeul bazinului şi este în contact strâns cu glandele anexe ale aparatului genital.
Peretele uretrei pelvine este format din mucoasă, stratul vascular (cavernos) şi musculoasă. Stratul cavernos este structurat dintr-un plex bogat de vene foarte ramificate ce prezintă un adevărat ţesut erectil. În ţestutul conjunctiv dintre vene se găsesc numeroase fibre musculare netede. În timpul excitaţiei sexuale corpul cavernos se umple cu sânge, se umflă şi, ca rezultat, lumenul uretrei se lărgeşte, înlesnind deplasarea spermei.
Porţiunea extrapelvină sau uretra peniană se întinde de la arcada ischiatică până la vârful penisului, unde se deschide prin meatul urinar.
Aparatul genital mascul este dotat cu o serie de glande cu secreţie externă, care asigură prin produsul lor formarea spermei. Aceste glande, în cea mai mare parte, sunt aşezate la nivelul uretrei intrapelvine: glandele seminale, prostata şi glandele bulbo-uretrale.
În peretele uretrei peniene se găsesc o serie de glande mici, glandele lui Littre.
Glandele anexe ale aparatului genital mascul sunt endocrine dependente. Se dezvoltă la pubertate şi involuează foarte mult după castrare.
Glandele seminale (glandulae vezicularis) sunt formaţiuin pare aşezate pe de o parte şi de alta a canalelor deferente, deasupra gâtului vezicii urinare (lipsesc la carnivore şi rozătoare).
La armăsar glandele seminale au aspectul unor pungi piriforme lungi de 10-15cm şi cu un diametru ce poate atinge lungimea de 3-6cm. La taur glanda este foarte doselată, de culoare cenuşie, lungă de 12-15cm, lată de 3-4cm şi groasă de 2-3cm; la berbec şi ţap glandele seminale au lungimea de 4-5cm şi respectiv – 3-4cm. La vier glanda seminală este cea mai voluminoasă dintre glandele accesorii ale aparatului genital (12-15cm în lungime).